Hai sa pornim o discutie despre comportamentul nostru fata de oamenii din jurul nostru. De fapt este un indemn catre voi sa incepem de astazi sa ne revizuim felul in care ne tratam persoanele apropiate. Unii stam mai bine la asta, altii avem de recuperat.

In orice caz se intampla sa vad de prea multe ori in jur situatii deranjante si absurde – odata privite cu atentie.

Un paradox al relatiilor umane mi se pare faptul ca tratam in mod anapoda relatiile cu cei dragi fata de restul lumii.

Vii acasa si te descarci pe sot/sotie/copil. Te certi si te comporti ca si cum cei dragi mereu trebuie sa te inteleaga, sa te accepte si sa iti suporte toate aceste izbucniri deoarece in capul tau ele sunt mereu motivate. Nu conteaza daca si ei au alte preocupari, ganduri, sentimente – tu vii si fulgeri atunci cand te apuca, sau intri in stadiul de “ignore total” si “nu poti” sau nici nu te gandesti sa te controlezi macar. Cum sa faci asta daca tot controlul tau, toata energia ta s-a dus vizavi de colegi, sef, alte persoane straine carora oricum nu le pasa de tine precum celor dragi.

*Adica noi ii ranim tocmai pe cei carora le pasa, cei care realmente sufera din cauza asta si care sunt afectati, cat despre menajamente acestea sunt valabile tocmai celor carora nu le pasa de noi, nu ne cunosc, nu ne sunt apropiati.*

Nu spun sa ne apucam sa intram in conflicte deschise cu ceilalti si sa lasam persoanele dragi in pace, insa prioritatea noastra ar trebui sa se schimbe. Fie ca e mama, tata sau cel mai bun prieten avem tendinta de a intra intr-o stare egocentrica fata de acestia “el/ea ma va asculta daca am de vorbit ore in sir doar despre propria persoana”, “o sa ma scuze daca intarziu sau eventual anulez o intalnire”, “las ca e si maine o noua zi, o sa ma revansez eu cumva” (de ce nu intr-o alta viata ?), “las ca ma intelege ca am atatea pe cap si nu-mi permit acum timp pentru nimicuri”.

In societatea actuala noi oricum avem un timp tot mai limitat calitativ, timp petrecut doar de dragul de a fi cu anumite persoane. Si atunci noi ajungem sa ne relaxam, dar sa ne relaxaaaaaaam bine de tot. Acolo putem fi si obositi, si morocanosi, si toate acele atribute imposibile in “cealalta parte” unde avem un rol de jucat.

De cate ori spunem persoanei de langa noi: “iti multumesc ca esti in viata mea si ma accepti si ma tolerezi indiferent de cum sunt si ce fac. Fara tine viata mea ar fi mult mai goala si nu as avea unde sa-mi incarc bateriile ca sa pot merge inainte. Imi pare rau ca uneori sunt nedreapta/nedrept cu tine si asta tocmai pentru ca in egoismul meu m-am gandit ca mereu ma vei intelege si daca cineva poate asta atunci Tu esti acea persoana. Imi pare rau ca nu ma comport intotdeauna asa cum meriti insa vroiam sa stii ca-mi pasa si ca am sa-mi dau de acum incolo silinta pentru asta.”  – (iar variantele de exprimare sunt nelimitate) – Daca tot ne suporta putem fi sinceri si sa explicam logica noastra vizavi de tratamentul diferentiar, sa o/il apreciem macar din cand in cand si sa-i recunoastem meritele, rabdarea, iubirea fata de noi. O facem ? Si daca da .. atunci cat de des … e suficient ? Ajunge doar sa-i spunem si sa nu ne schimbam comportamentul ? Oare nu e indicat sa incepem cumva, doar sa incepem ?

Nu e mult de povestit pe acest subiect, e un fel de ceas de alarma pentru evaluarea relatiilor noastre in functie de importanta fiecarei persoane din viata noastra. Care sunt opiniile voastre legate de subiect ? Voi sub ce forma ati schimba relationarea cu cei dragi ? Ce veti face de aici inainte ?

Va propun spre vizualizare filmuletul de mai jos, care poate l-ati vazut deja pana acum insa merita o reamintire – el graieste de la sine. Sa ne cinstim batranii !


2 Comments

Claudiu · January 20, 2012 at 7:31 pm

Cred ca cea mai dificila parte, in tratarea relatiilor cu cei apropiati noua, este ca ne dam seama cat de mult i-am ranit pe cei dragi decat dupa ce nu ii mai avem in jurul nostru. Cand ii aveam in jurul nostru ne comportam ca si cum ar fi propietatea noastra personala ca si cum ar fi obligati sa ne asculte noua vaitele tanguielile tipetele. Cand i-am pierdut ( chiar nu conteaza forma, ca pleaca, ca ne sunt luati) dabia atunci incepem sa apreciem ce am avut si ce pierdem. Eu cred ca asta se inatmpla deoarece noi nu traim acum, viatza noastra ori e in trecut plangadune de mila ca nimeni nu ne intelege ca suntem oropsiti ca nu ne gasim pacea sau in viitor visand la cai verzi pe pereti uitand ca tot ce avem vreodata este doar prezentul. Finalul postului cred ca spune totul, a fost completarea perfecta a ceea ce ai vrut tu sa exprimi in postul tau.
De cate ori vad filmuletul pe care l-ai pus la sfarsit de fiecare data imi aduce aminte de mama.

    Cristina · January 20, 2012 at 7:56 pm

    Da Claudiu, foarte buna remarca despre “proprietate personala”, exact asa avem tendinta sa ne comportam cu cele mai apropiate fiinte din viata noastra. Uitam ca viitorul nu e scris si ca nu avem de unde stii care este secunda cand acea persoana ne va parasi (indiferent sub ce forma si din ce cauza).
    Si ajungem la vesnica zicala … la a trai clipa si a pretui fiecare moment din viata noastra alaturi de cei care asemenea noua au decis din proprie vointa/alegere sa fie alaturi de noi (ei nu sunt obligati precum nici noi nu suntem). In momentul in care poti pretui clipa alaturi de cine iti este aproape, viata ta se lumineaza, si cu fiecare clipa ea se transforma intr-o suita de clipe fericite – alegerea ne apartine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.