cristina imreMaraton Timisoara 2012

Trebuia s-o scriu la cald pentru ca se pierdea starea valoroasa de moment. Este de departe cel mai personal articol publicat vreodata de mine, cu atat mai mult cu cat nu ma flateaza. Ramane sa ma judecati voi. Dar am considerat ca indiferent cat de personala si deschisa este, daca eu consider ca ceva va poate ajuta atunci o fac, chiar daca ma pun singura pe tapet intr-un moment de slabiciune umana. In prezent devenim tot mai expusi, iar intimitatea devine constant redusa, mai ales daca mai si lucrezi intr-un domeniu precum al meu. Ori ti le asumi, ori iti schimbi jobul 🙂 In aceste circumstante consider ca este mai bine sa aflati direct de la sursa, voi ce parere aveti? Oricum nu toti il veti citi pana la capat, si de data asta chiar mizez pe asta. Asa ca iata.

In mai multe ocazii, v-am spus ca sportul si psihicul sunt foarte strans legate una de alta. Am hotarat sa scriu acest articol jurnal, pentru ca pe cat de insatisfacatoare si frustranta a fost experienta de astazi pentru mine, pe atat de reprezentativa este ea pentru batalia psihica (virgula) care se da in situatii de criza.

Am participat astazi la Maratonul Timisoarei editia a XIII-a, m-am dus, am fugit si imediat dupa am venit acasa. Nici chiar timpul realizat nu-l stiu in acest moment sau  daca am incheiat ultima la fete, proba de 10 km. Ideea e ca de abia asteptam sa fiu acasa. Dar sa incepem cu inceputul.

Am ajuns dis-de-dimineata in stare destul de buna, putin frig dar mult mai acceptabil fata de anul anterior. Lume foarte putina insa, nu stiu daca au fost un sfert, cu indulgenta, fata de prezenta de anul trecut. Nu pot gasi o explicatie, doar intuiesc ceva-ceva. Fețe necunoscute, in afara de Alina, colega de Gospel Project Timisoara si colega mea de alergare si de anul trecut; dar si cateva fețe pe care le-am recunoscut de pe Facebook, fara insa a ne cunoaste personal. Mi-am luat proaspatul tricou Alergotura, preluat chiar ieri, tocmai ca sa-mi aduc aportul (modest) la aceasta miscare frumoasa pentru sanatate in peisajul timisorean. Un grup cu si pentru oameni faini, din toate domeniile. Ma gandeam, speram, ca va fi o grupa solida ca si anul trecut si ce bine o sa ne sustinem unii pe altii. In schimb cu putin inainte de start am identificat doar alte 2 tricouri la fel, asa ca socoteala de acasa nu s-a nimerit cu cea din targ…

Mi-am spus ca la numarul atat de mic de alergatori, majoritatea fiind stafeta firmelor, noi astialalti, amatorii o sa fim in numar mic si probabil majoritatea sunt sportivi fie profesionisti fie mult mai bine pregatiti decat mine. Asa ca m-am conformat cu ideea ca nu o sa fac mare performanta, dar daca obtin targetul impus si anume macar timpul de anul trecut ma declar multumita. Anul trecut am iesit pe locul 12 din 38 la categoria mea cu timp de 1.00.16 si a fost super pentru prima participare. Asa ca daca alerg 1 ora era target atins. Nu sunt nici pe departe Speedy Gonzales, prefer rezistenta in ritm lejer.

Am inceput sa alerg cu Alina. Dupa primul kilometru mi-am dat seama ca fata de anul trecut este mai in forma decat mine, astfel ca in scurt timp s-a si distantat de mine, asa cum ne-am inteles de la inceput, respectiv sa nu ne incurcam una pe alta in cazul in care avem ritmuri diferite. Nu ma simteam in stare sa fortez mai mult. In scurt timp mi-am dat seama si de ce. O problema fizica a pus stapanire pe mine chiar inainte de prima intoarcere din prima tura, adica pe la kilometrul 2 aproximez. De atunci am intrat in niste “dureri ale facerii” care am zis ca n-o sa ma lase sa termin cursa. Evident ca m-a apucat supararea, disperarea, ajunsesem sa ma impac cu gandul ca daca apuc sa termin prima tura ies din cursa si fie ma asez pe jos, fie abandonez ca sa nu se intample chestii neplacute.

Dar nu puteam face asta. Nu puteam mental. Am redus viteza si m-am conversat cu mine. Imi spuneam asa, ok, asta este – nu e ziua ta, poate de la numarul 14 se trage 🙂 ca doar ti-ai programat ca nu e de bine de cand l-ai vazut. Apoi ma gandeam, dar am un tricou galben pe mine care ilustreaza o cauza, cum ca poti si indiferent cum termini nu abandonezi. Era o lectie a umilintei si asta pentru un om competitiv ca mine. La un moment dat ma vedeam mergand pe jos doar ca sa inchei cursa ultima. Era o scena care nu vroiam s-o vad deloc.

Si daca abandonez ce se intampla? Pe cine intereseaza asta? Mi-a venit raspunsul. Pai pe tine, ca dupa aceea tot pe tine suduesti pana nu mai poti. Si atunci am decis ca am sa termin cursa orice ar fi, doar daca nu pic pe jos sau lesin si atunci chiar n-am ce face. Pentru unii poate suna extrem, pentru mine nu. Singura mea grija era ce o sa spuna cei de la salvare daca eu stiam ca am o problema si totusi am continuat sa ma fortez de buna stiinta. In rest nu ma interesa, dar am mare respect pentru munca lor.

Simteam ca toata lumea ma depaseste, indiferent de varsta, ca sunt cea mai slaba si toate acele ganduri care ne vin cand simtim ca lucrurile ne scapa de sub control. Si cu toate astea dialogul meu cu mine era unul destul de dur, acid si contradictoriu. Nefiind stapana pe fizicul meu, mentalul dadea ton de repros si frustrare. Insa odata ce am acceptat si am decis ca eu nu abandonez am inceput sa ma concentrez sa intru in faza de transa. Nu mai era nimeni decat mine, respiratia mea si muzica pe ritmul careia vroiam sa plutesc ca sa termin cursa care mi se parea o vesnicie.

Si pentru ca din nou nu s-a reusit inchiderea circulatiei erau zone in care ajungeai invariabil sa alergi intre masini. Stiu ca au fost probleme la faza asta si ca s-a incercat sa se faca ce s-a putut, in fine. Nu cunosc foarte multe din interior, ii las pe cei competenti sa se pronunte, insa imi dau seama ca organizatorii doreau sa se poata realiza asta. Asa ca am ramas cu masinile si politistii care ne acompaniau, macar numarul lor si amplasarea lor mi s-a parut in regula, la fel si ieri la bike-maraton cand m-am nimerit in trafic si simteam o remuscare ca trebuie sa deranjez pe acolo, mai ales cand am vazut un biciclist izolat prins in mijlocul drumului intre 2 siruri de masini.

Asa am ajuns si eu de cateva ori, deoarece numarul nostru era mic, era normal sa se creeze distante serioase intre noi. Tin minte ca eram pe podul Michelangelo si deja eram in starea mea de transa, singura care ma mai ducea si alergam fix pe liniile de demarcatie centrale, parca vroiam sa fac echilibristica pe ele, si la un moment dat m-am trezit cu o masina care nu avea nici o treaba sa treaca cu o roata peste linia continua de centru si care putea foarte fain sa ma mangaie in trecere daca nu dadeam un pas mai in dreapta. In starea in care eram nu am fost pe faza la numar, dar va descriu tiparul clasic, era un jeep negru cu un bou la volan cu fata indesata si purtand ochelari de soare. Ce mirare, nu-i asa? Si uite cum am dat acum si eu o stampila. Insa mi se parea atat de neomenos sa faca asa ceva. Oare nu e filmat ma intreb acum? Vroiam sa intre macar o clipa in sufletul meu si sa simta ce simteam eu atunci si dupa aceea mai discutam.

Ca apoi la o curba sa mai am un incident similar. Curba catre parcul central, la sensurile giratorii, are o trecere destul de ingusta si fiind singura si “high” nu mai stiam de care parte a liniei albastre trebuia sa fiu. Avand muzica in casti nu auzeam cum se striga la mine de politisti ca sunt pe partea gresita, ca aveam o masina in spatele meu care statea in deriva daca sa dea sau nu peste mine. Si asta era la ultima tura, deci nu mai stiam nici cum ma cheama. Imi cer scuze ca am deranjat circulatia! 

Cand am ajuns la ultima trecere a zonei de plecare desi teoretic stiam unde trebuie sa merg am intrebat daca o iau bine catre stanga. Am amuzat organizatorii cu intrebarea mea, imi dau seama, dar nu mai stiam ce vorbesc.

Tin minte si cum am incercat sa zambesc pe traseu la cateva poze facute de necunoscuti, si cum la fel de bine in altele n-am putut. Sau cum am incercat sa multumesc la unii care ma imbarbatau pe traseu, la altii doar m-am uitat ca vitelul la poarta noua. Va multumesc acum!

Si pe ultima suta mi-am zis gata mai putin si apoi iti poti da duhul. Mi-a facut placere sa vad o figura cunoscuta la linia de sosire in persoana lui Cristian de la Conti, pe care vroiam apoi sa-l si abordez dupa ce-mi reveneam, dar nu a fost cine. Salutare pe aceasta cale.

Cand am ajuns, nu mi-am facut turele de revenire incet a respiratiei cum era cazul, m-am asezat ca un brusture pe o canapea pe una dintre terase cat sa-mi revin putin, dupa care am vrut sa plec cat se poate de urgent la masina si acasa. Nu ma interesa cine, ce, care e timpul, vroiam sa plec de acolo, ma simteam atat de rau. Si toate au cedat apoi pe rand, in drum spre masina am plans, involuntar, fara sa ma pot abtine, era acea combinatie ca am reusit sa termin si ma minunam de asta, pe de alta parte de ciuda ca am avut asa o zi de nesansa, sa mi se intample ce mi s-a intamplat.

Indiferent de ce si cum, am plans pana la sediul unde voi tine workshopul sambata viitoare. Mi-am spus ca poate e si de la oboseala acumulata, am muncit mult in ultima vreme. In orice caz nu m-as mira sa gasiti poze pasagere facute cu mine in starea asta. Chiar as fi curioasa sa le vad. M-am controlat cat am putut dar uneori mai cedam si noi. Suntem cu totii oameni cu slabiciunile si atuurile noastre.

Nu vroiam sa scriu acest articol, dar am considerat ca este cel mai fair pentru orice fiinta umana care trece prin perioade care il provoaca la maxim si-i dau bataie de cap. Ma gandeam daca eram la Olimpiada si aveam singura sansa fix in acea zi, ce se intampla? Si cu siguranta ca se intampla asta si cu marii campioni, si ei fac fata asa cum pot.

Acasa, draga de Alina mi-a trimis timpul si locul, ca sa stiu si eu ce s-a intamplat, si-a dat seama ca am disparut din cauza starii mele. Iesisem pe locul 11, dar din 16 de data asta. Insa cu 58.02, deci sub timpul de anul trecut. Iar ea, care era evident in forma si m-am bucurat sa o vad asa a iesit pe 6 cu aproape 3 minute in fata mea. Foarte bine, asta inseamna progres.

Insa rezultatul meu a fost o combinatie de victorie cu iz amar.

Ce faci intr-o astfel de dilema emotionala in primul rand? Te bucuri ca n-ai abandonat, ba dimpotriva ti-ai obtinut targetul, sau te lasi daramat de imprejurarile care te-au sabotat sa obtii mult mai mult de atat?

Vedeti voi suntem greu de multumit noi ca oameni, mereu vrem mai mult si fie facem ceva pentru asta, fie ne plangem. In situatia de fata pentru mine a fost o combinatie nefericita de accident imprevizibil, lipsa de forma optima si oboseala psihica acumulata. Se intampla si la case mai mari m-as putea consola ziceti voi. Uite ca azi nu simt asta, uite ca azi am o zi in care nu ma pot bucura de ce am obtinut ci  sunt trista pentru ce nu am obtinut. Si va spun asta cu sufletul deschis pentru ca noua tuturor ni se intampla din cand in cand asta, insa ne ajuta sa stim ca si altii trec prin ce trecem noi, indiferent ca sunt sau nu profesionisti intr-un domeniu, sau nu. Si ca e ok. Si ca da poti sa-ti dai drumul sa simti ceea ce simti, sa accepti ceea ce simti si apoi sa poti trece mai departe invatand din asta.

Si sa iesi mai puternic, mai calit, mai rezistent dintr-o astfel de experienta.

Si apropo de momente la cald, acum spre finalul jurnalului meu nu ma mai doare aproape nimic, doar ma resimt si sunt putin ametita, tocmai de aceea poate ca nu as mai fi simtit acelasi impuls sa scriu la fel daca mai asteptam putin. Si vedeti voi asa putem pierde momente din care invatam din propria experienta, prin autocunoastere, daca nu ni le scriem ca sa le avem la nevoie. Si asta am facut, doar ca de data asta public 🙂

Si ce ar putea sa inchida aceasta fila de jurnal mai bine decat niste citate pe masura:

“Dezvolta succes din infrangeri. Descurajarea si esecul sunt doua dintre pietrele de temelie catre succes.” Dale Carnagie 

Si asa este, nu ai cum sa cunosti ce e succesul daca n-ai simtit gustul deceptiei/infrangerii in gura, indiferent daca acea deceptie e reala sau doar in capul tau. Pentru ca ele ambele creeaza suferinta. Si ea este reala pentru tine iar asta conteaza.

Si mai stiti poate una dintre citatele mele preferate care mi-am pus-o pentru astazi pe desktop:

“Infrangerea este doar o situatie temporara. Insa renuntarea este cea care o face permanenta.” Si cum eu oricum nu renunt toate sunt bune si frumoase 🙂 Doar ca e una din acele zile sau “it’s one of those days” cum zice romanul modern, in care simt nevoia sa plang mai mult decat sa rad. Atata tot.

Mergem mai departe !!!


2 Comments

Florin Chindea · October 12, 2012 at 10:34 am

Felicitări! Eşti o eroină! 😉 Mă bucur că ai publicat acest moment istoric din viaţa ta! Mult succes în continuare! 🙂

Nicoleta Tudor | Alergotura · September 18, 2012 at 11:53 am

Cristina,
Felicitari pentru participarea la maraton si pentru rezultatul obtinut!
Cele mai multe felicitari sunt insa pentru experienta pe care ai trait-o si ne-ai impartasit-o si noua, in articolul scris de tine. Uneori evenimentele sportive ne ofera posibilitatea sa ne descoperim pe noi, asa cum suntem, intre limite pe care foarte rar avem ocazia sa le traim sau ne este teama sa le traim. Din astfel de momente inteleptii au inteles ratiunile vietii si ni le-au transmis si celorlalti. Suntem noi in fata cu obstacolul. Cand trecem mai departe, nu mai suntem cei de la inceput.
A fost o mare bucurie pentru noi sa te vedem in tricoului clubului Alergotura. Suntem fericiti ca desi nu ne cunoastem personal (inca) ai ales sa fii un reprezentant al nostru la maraton. Regretam insa ca ai fost dezamagita de reprezentarea noastra 🙂 Anul trecut a fost un alt context, cel caritabil, iar anul acesta membrii au ales alte competitii. Cu siguranta e o competitie cu sinele pentru care inca e nevoie de pregatire. Pentru acel dialog de care vorbeai si tu. Nu alergam dupa premii si clasamente foarte bune. Alergam dupa noi, bucurandu-ne de prietenii din club si de sfaturile celor mai buni dintre noi.
Te asteptam sa vii la una dintre turele noastre! Cu siguranta vei gasi ceea ce ai cautat la maraton! Oameni minunati alaturi de care iti incarci bateriile, scapi de stres, iei aripi (nu din oferta Red Bull si nici la caserola :)))

Cum bine declari in about, nimic nu e intamplator!

Multumim pentru ca apreciezi ce facem noi!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.